Contabilitatea este ştiinţa şi arta stăpânirii afacerilor, în care scop se ocupă cu „măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor fizice şi juridice”, în care scop „trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori” (Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată în iunie 2007, art.2, al (1).
Contabilitatea s-a născut odată cu economia de subsistenţă a comunei primitive, desenele din peşterile rupestre nefiind altceva decât forme incipiente ale „socotelilor”: câte animale au fost, vânate şi mâncate, câte piei s-au jupuit şi câte haine au rezultat, etc.
Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfecţionat şi „arta ţinerii socotelilor”, punctul de cotitură reprezentându-l modelul matematic elaborat de Luca Paciolo di Borgia acum mai bine de 500 de ani, după care contabilitatea a devenit de neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o ştiinţă şi o artă în urmărirea existenţei şi mişcării capitalurilor şi utilităţilor, al stabilirii rezultatelor activităţii şi plasării lor, şi totul de maniera că afacerile să beneficieze permanent de suportul bănesc necesar.
Contabilitatea nu are hotare. Limitele ei teoretice, ştiinţifice şi practice sunt fără sfârşit atât în ceea ce priveşte cuprinderea fenomenelor economice cât şi al modului în care ele sunt sistematizate, prelucrate şi prezentate, astfel că despre ea niciodată nu poţi să pretinzi că ştii totul.
Companiile, întreprinderile, instituţiile, societăţile de orice fel şi mărime, persoanele juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” şi situaţii financiare pentru a fi prezentate utilizatorilor de informaţii, proprietarilor, controlorilor, administratorilor, organelor fiscale, după o metodologie unică – iar aceasta este contabilitatea.
Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi reţinute. În lucrarea „Contabilitate generală” din 1947, ediţia a 13-a, autorul, prof. univ. C. G. Demetrescu defineşte contabilitatea pe trei coordonate:
a) obiectul – contabilitatea este o ramură a ştiinţelor sociale care asigură înregistrarea metodică şi ordonată a tuturor operaţiilor privind mişcările de valori, de drepturi şi obligaţii, precum şi modificările determinate de rezultatele activităţii desfăşurate;
b) scopul – contabilitatea are drept scop stabilirea situaţiei economice şi juridice a întreprinderii, exercitarea permanentă a unui control;
c) mijloacele – contabilitatea se foloseşte de mijloace proprii: conturi, balanţe de verificare, jurnale.
Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea presoanelor fizice şi juridice […] trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.
Contabilitatea este procesul prin care informaţiile financiare a unei entităţi sunt înregistrate, clasificate, sumarizate, interpretate şi comunicate.
Auditarea, o disciplină înrudită, este procesul de analiză independentă a raportărilor financiare cu scopul exprimării unei opinii referitoare la corectitudine şi respectarea principiilor contabile general acceptate.
Practicanţii contabilităţii se numesc contabili. Contabilii cu experienţă pot fi atestaţi de Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi drept Contabil Autorizat, Expert Contabil sau Cenzor independent, Auditor, Evaluator.
Înregistrările care se efectuează zilnic constituie Contabilitatea primară.
Contabilitatea este o componentă a sistemului informaţional economic. Evidenţa cronologică şi sistematică a informaţiilor economice se face pe baza documentelor justificative, având ca modalitate de exprimare şi evaluare etalonul bănesc.
Contabilitatea modernă se bazează principiul dublei înregistrări. Această formă este cunoscută şi sub numele de contabilitate în partidă dublă. Acest sistem presupune efectuarea a cel puţin două înregistrări pentru fiecare tranzacţie: debitarea unui cont contabil şi creditarea altuia. Suma tuturor debitărilor trebuie să fie întotdeauna egală cu suma tuturor creditărilor, putând astfel verifica uşor existenţa erorilor. Acest sistem a fost folosit deja în Europa medievală, posibil chiar în Grecia antică.
În anumite cazuri se foloseşte şi contabilitatea în partidă simplă.
Înregistrerea cronologică a informaţiilor economice se realizează cu ajutorul conturilor contabile, întocmindu-se Registrul-jurnal, iar înregistrarea sistematică se realizează prin întocmirea Registrului de Inventar şi a Registrului Cartea Mare. Lucrările de sinteză care se întocmesc periodic sunt Bilanţul contabil şi Contul de profit şi pierdere. Verificarea corelaţiilor se realizează cu ajutorul Balanţei de verificare.
Istoric
Arta contabilizării pe principii ştiinţifice era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca Pacioli (1445 – 1517), cunoscut şi ca Părintele Luca dal Borgo, a publicat la Veneţia tratatul său de contabilitate.
Prima carte în limba engleză a fost publicată la Londra de John Gouge or Gough în 1543: A Profitable Treatyce called the Instrument or Boke to learn to knowe the good order of the kepyng of the famouse reconynge, called in Latin, Dare and Habere, and, in Englyshe, Debitor and Creditor.
Obiectul contabilităţii
Concepţia juridică consideră că obiectul contabilităţii îl formează patrimoniul unui subiect de drept, privit prin prisma relaţiilor juridice, adică drepturi şi obligaţii pecuniare ale unei persoane fizice sau juridice, în corelaţie cu obiectele (bunurile, valorile) corespunzătoare.
Concepţia economică defineşte ca obiect al contabilităţii circuitul capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui, respectiv capital fix şi capital circulant, şi sub aspectul modului de dobândire, respectiv capital propriu şi capital străin (atras şi împrumutat).
Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, obiectul contabilităţii patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice sau juridice (subiecţi de drept), precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de acestea.
În lucrarea „Bazele contabilităţii” din 1980, profesorul D. Rusu defineşte obiectul contabilităţii ca fiind ansamblul mişcărilor de valori, exprimabile în bani, dintr-un perimetru de mică sau mare întindere (regie autonomă, societate comercială, instituţie publică, societate bancară etc.) precum şi raporturile economico-juridice în care unitatea patrimonială este parte şi care generează decontări băneşti; calculele contabilităţii reflectă deodată mişcarea şi transformarea mijloacelor precum şi resursele în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor în procesul de reproducţie. Aceasta este în prezent concepţia şcolii ieşene de contabilitate.
Funcţiile contabilităţii
-Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit unor principii şi reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul unităţilor patrimoniale şi se pot exprima valoric.
–Funcţia de informare constă în furnizarea de informaţii privind structura şi dinamica patrimoniului, a situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute în scopul fundamentării deciziilor. Contabilitatea are o funcţie de informare internă (pentru conducerea unităţii) şi o funcţie de informare externă (a terţilor).
–Funcţia de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile a modului de păstrare şi utilizare a valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a resurselor, controlul respectării disciplinei financiare etc.
–Funcţia juridică – datele furnizate de contabilitate şi documentele de evidenţă servesc ca mijloc de probă în justiţie, pentru a dovedi realitatea unor operaţii economice şi a stabili răspunderea patrimonială pentru pagubele produse.
–Funcţia previzională – informaţiile contabile aferente unei perioade deja încheiate pot fi folosite pentru determinarea tendinţelor de evoluţie a fenomenelor şi proceselor economice viitoare.
Principalele forme de organizare contabilă
Contabilitatea întreprinderii (firmei) se organizează la nivelul întreprinderilor care produc bunuri, execută lucrări, prestează servicii. Contabilitatea firmei este organizată în dublu circuit, şi anume:
contabilitatea financiară presupune urmărirea, controlul şi prezentarea fidelă a patrimoniului, în ansamblu şi pe structură, a situaţiei financiare şi rezultatului exerciţiului, prin intermediul documentelor de sinteză, în scopul furnizării informaţiilor necesare elaborării deciziilor economice. Are un caracter unitar pentru toţi agenţii economici, se organizează pe baza unor norme elaborate de autorităţi.
contabilitatea internă de gestiune (numită şi managerială) are ca scop urmărirea analitică a gestiunii interne a unităţii, calcularea costurilor de producţie, stabilirea rentabilităţii pe produse, lucrări, servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de activităţi, furnizarea de informaţii necesare în procesul decizional.
contabilitatea instituţiilor publice este organizată la nivelul instituţiilor şi administraţiei publice, unităţilor publice autonome persoane juridice din învăţământ, sănătate, apărare, cultură şi artă etc. şi urmăreşte execuţia de casă a bugetului statului, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, gestiunea datoriilor publice şi alte operaţii financiare specifice sectorului neproductiv.
contabilitatea naţională este organizată la nivelul economiei naţionale şi prezintă sintetic activitatea economică a unei naţiuni urmărind evoluţia indicatorilor macroeconomici, modificările în structura de ramură şi teritorială a economiei, mărimea şi structura avuţiei naţionale, relaţiile financiare şi fluxurile monetare. Contabilitatea naţională se obţine pe alte căi decât prelucrarea documentelor justificative, apelându-se la statistică, serii matematice, centralizări de situaţii financiare ale entităţilor juridice şi multe alte proceduri, toate însă respectând regulile contabile.
Organismele normalizării contabile
Companiile, întreprinderile, instituţiile, societăţile de orice fel şi mărime, persoanele juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” şi situaţii financiare pentru a fi prezentate utilizatorilor de informaţii, proprietarilor, controlorilor, administratorilor, organelor fiscale, după o metodologie unică – iar aceasta este contabilitatea.
Importanţa contabilităţii în economia modernă este evidentă. Aşa se face că organisme tot mai simandicoase din Uniunea Europeană şi de pretutindeni se ocupă de organizarea şi funcţionarea contabilităţii ca o componentă fundamentală a afacerilor.
Poate că nu este lipsit de importanţă să amintim câteva din organismele specializate, mai ales că, în continuare, ne vom mai întâlni cu ele:
-Corpul Experţilor contabili şi Contabililor autorizaţi din România (CECCAR);
-Comitetul pentru Reglementarea Contabilităţii (ARC);
-Federaţia Experţilor Contabili (FEE);
-Federaţia internaţională a Contabililor (IFAC);
-Grupul Consultativ European pentru Raportare Financiară (EFERAG);
-Consiliul pentru Raportare Financiară (FRC);
-Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB);
-Fundaţia Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASCF);
-Consiliul pentru Interpretarea Standardelor Contabile (SEC).
La toate acestea se adaugă comisii, consilii, asociaţii etc. zonale şi internaţionale, inclusiv din afara Europei, astfel încât se poate spune că soarta contabilităţii se află în cele mai bune mâini (şi, evident, minţi).
Organizarea contabilă şi asigurarea ei corespunzător pretenţiilor europene este totuşi atributul fiecărei persoane juridice deţinătoare şi administrator de patrimoniu, iniţiatoare şi decizionară de acte comerciale, economice şi băneşti pentru că, după cum spune Legea contabilităţii (nr.82/1991, republicată 2007), contabilitatea nu trebuie confundată sau redusă la întocmirea şi clasarea de documente sau alte înscrisuri, ci la conducerea financiară a societăţilor şi instituţiilor, într-o manieră care să corespundă exigenţelor actuale: integrarea europeană, libera circulaţie a bunurilor şi a banilor, transparenţă în utilizarea resurselor şi a fondurilor comunitare, întărirea capacităţii de rezilienţă financiară într-o economie concurenţială şi plină de obstacole.
Instrumente de lucru uzuale:
I.A.S. – Standardele Internaţionale de Contabilitate;
I.F.R.S. – Standardele Internaţionale de Raportare financiară;
I.P.S.A.S.– Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul Public;
I.S.A. – Standardele Internaţionale de Audit.
În afara lor mai sunt încă multe altele, dar ele fac parte din alfabetul contabil.
Principii contabile
Potrivit prevederilor Regulamentului Financiar al Uniunii Europene nr. 1605/2002 (art.203, 204) contabilitatea oricărei entităţi cu personalitate juridică funcţionează după anumite principii şi reguli (politici) contabile care îşi au originea în „convenţia evaluării”, conform căreia exprimarea monetară corectă este „regula de fier” a contabilităţii.
Principiile contabile conţin un ansamblu de reguli de conduită economică extinzând noţiunea de evaluare de la bunuri şi relaţii financiare la evaluarea potenţialului, evaluarea performanţelor, evaluarea perspectivelor etc., şi numai în această accepţiune lărgită prevederea din I.A.S. nr. 1 cum că „evaluarea posturilor cuprinse în Situaţiile financiare trimestriale şi anuale se efectuează în conformitate cu anumite principii infailibile” dă valoare şi sens contabilităţii ca sistem şi model economic de conducere financiară a fiecărei persoane juridice.
În consecinţă, evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare şi care provin din conturile contabile curente, dar şi dimensionarea elementelor pe care fiecare dintre acestea le urmăresc zi de zi şi le sintetizează periodic, trebuie să fie efectuate în acord cu principiile statuate ale contabilităţii, care sunt de fapt „porunci economice” (probabil de aceea sunt tot 10).
1. Principiul continuităţii activităţii. Acesta presupune că persoana juridică îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii entităţii au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea instituţiei (întreprinderii) de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţiile privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia persoana juridică nu îşi mai poate continua activitatea. Continuitatea sau încetarea activităţii trebuiesc înţelese în sens financiar, pentru că orice instituţie „moartă” poate fi ţinută în viaţă prin finanţări hemoragice, dar, astăzi, nimeni nu-şi mai propune aşa ceva.
2. Principiul permanenţei metodelor, conform căruia este obligatorie continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile întreprinderii. Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor societăţii.
3. Principiul prudenţei. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special aceasta presupune a se avea în vedere următoarele aspecte: a) se vor lua în considerare numai profiturile (veniturile,finantarile) recunoscute până la data încheierii exerciţiului financiar; b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului; c) se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere. Se înţelege deci că potrivit acestui principiu nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior. 4. Principiul independenţei exerciţiului. Se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor (contabilitatea de angajament). „Independenţa” se asigură prin respectarea tehnicilor „delimitării în timp” a evenimentelor, angajamentelor, veniturilor, cheltuielilor, obligaţiilor şi, implicit, scadenţelor.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv. În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv, indiferent de conţinutul său economic, de evoluţia previzibilă a pieţei, de consecinţele pe care le are această evaluare. Odată stabilită corect valoarea, mai departe, prelucrarea şi sistematizarea informaţiilor o face contabilitatea după toate regulile sale specifice.
6. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent, cu excepţia corecţiilor impuse de aplicarea l.A.S. 8. Atenţie la acest principiu întrucât „oamenii cu experienţă” au tendinţa de a regla sau reporta erorile dintr-un bilanţ în altul („bilanţ de închidere”, „bilanţ de deschidere”) în loc să respecte procedurile contabile care cer „scormonirea” erorii pentru a afla şi efectele sale colaterale.
7. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi pasive admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate (este vorba de aşa numitele „conturi rectificative”, care aduc activele şi, respectiv pasivele, la valoarea contabilă netă).
8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.
9. Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.
10. Principiul contabilităţii pe baza „Accrual”, conform căruia tranzacţiile şi evenimentele sunt înregistrate în conturi atunci când apar şi nu când sumele sunt plătite sau încasate. Ele trebuie înregistrate în anul financiar la care se referă, principiul „accrual” fiind o extindere a regulii „contabilităţii de angajament”.
Aderarea României la Uniunea Europeană necesită adaptarea sistemului finanţelor publice la normele europene, obligaţie asumată în cadrul Documentului de poziţie la capitolul 11-Uniunea Economică şi Monetară. Aceasta presupune raportarea datelor statistice în domeniul finanţelor publice cu respectarea Sistemului European de Conturi şi a regulamentelor emise în aplicarea acestor norme, între care: ”înregistrarea operaţiilor pe baza principiului acrrual, respectiv la momentul creării, transformării, dispariţiei/anulării unei valori economice, a unei creanţe sau a unei obligaţii”. Sistemul statisticii finanţelor publice poate răspunde cerinţelor internaţionale numai în măsura în care şi contabilitatea instituţiilor publice trece lavsistemul contabilităţii de angajament şi oferă surse de date suficient de detaliate. Cadrul legal a fost creat prin ordinul ministrului finanţelor publice nr.1917/2005 pentru aprobarea „Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii finanţelor publice”.
Remarcă fermă: În rapoartele şi Situaţiile financiare nu este vorba de înşiruirea acestor principii, ci de explicitarea modului în care fenomenele şi evenimentele economice se încadrează vis-a-vis de principiile enunţate, care sunt de fapt reguli, chiar constrângeri.
Remarca nr. 1: Reguli comune tuturor principiilor contabile.
Pentru acele elemente a căror valoare este nesigură, dar care urmează a fi incluse în situaţiile financiare, în contabilitate trebuie făcute cele mai bune estimări. În acest scop este necesară uneori revizuirea valorii lor pentru a reflecta evenimentele ulterioare datei de închidere a exerciţiului financiar, schimbările de circumstanţe sau dobândirea unor noi informaţii, ori de câte ori acele valori sunt semnificative. Efectul unei asemenea modificări trebuie inclus în cadrul aceleiaşi poziţii din bilanţ, respectiv în contul de profit şi pierdere („rezultatul exerciţiului”), unde a fost reflectată şi estimarea contabilă iniţială.
Remarca nr. 2: Abateri de la principiile contabile.
Abaterile de la aceste principii generale vor fi permise numai în cazuri excepţionale. Asemenea abateri se vor prezenta în „notele explicative”. De asemenea, se vor prezenta motivele pentru care au avut loc aceste abateri şi o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi rezultatelor exerciţiului respectivei unităţi.
Politici contabile
Politicile contabile definesc, deci, o concepţie contabilă pentru fiecare întreprindere sau instituţie publică în rezolvarea ansamblului problemelor financiare. Ele încorporează principiile, bazele, convenţiile, regulile şi practicile specifice adoptate de o entitate în conducerea curentă a activităţilor a contabilităţii acestora, pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare. Prin politica contabilă trebuie să se clarifice ferm varianta de operare constantă pentru fiecare tip de eveniment în parte, pornindu-se de la faptul că I.A.S. şi interpretările Comitetului Permanent pentru Interpretări oferă diverse metode de rezolvare a unei anumite probleme, soluţii alternative, calcule opţionale etc. Aşa constatăm că mai apar şi alte principii şi reguli, cum ar fi:
„raţionamentul profesional”, singurul care permite alegerea alternativelor;
„judecata de valoare” este baza soluţiilor contabile;
„pragul de semnificaţie” conform căruia o informaţie – este tratată sau nu ca semnificativă în funcţie de interesul urmărit (spre exemplu dacă ea reprezintă sub 5% din portofoliul problemei nu ne interesează evident).
Politicile contabile încorporează:
principiile;
metodele şi procedurile;
bazele de calcul;
regulile de evaluare;
practicile proprii, specifice fiecărei instituţii publice.
Conform I.A.S. şi Regulamentului Financiar al Uniunii Europene, „este necesară elaborarea unui set (manual) de proceduri de către conducerea fiecărei persoane juridice pentru toate operaţiunile derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative până la finalizarea situaţiilor financiare trimestriale şi anuale”.
„Aceste proceduri trebuie elaborate având în vedere specificul activităţii, de către specialişti în domeniul economic, tehnic şi comercial, cunoscători ai activităţii desfăşurate şi ai strategiei adoptate de persoana juridică.”
La elaborarea politicilor contabile trebuie respectate conceptele de bază ale contabilităţii, şi îndeosebi: contabilitatea de angajamente, principiul continuităţii activităţii, dar şi celelalte principii, care guvernează funcţionarea contabilităţii.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situaţiile financiare, a unor informaţii care să fie:
(a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor şi (b) credibile în sensul că:
reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a persoanei juridice;
sunt neutre, adică nepărtinitoare;
sunt prudente;
sunt complete sub toate aspectele semnificative;
reflectă substanţa economică a evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu doar forma lor juridică.
În absenţa unui I.A.S. specific şi a unei interpretări a Comitetului Permanent pentru Interpretări, conducerea trebuie să folosească raţionamentul profesional – zice art. 22 din I.A.S. nr. 1 – la dezvoltarea unei politici contabile, care să ofere cele mai utile informaţii utilizatorilor, finanţatorilor, controlorilor şi tuturor celor care citesc situaţiile financiare. În exercitarea acestui raţionament profesional conducerea ia în considerare: a)cerinţele şi recomandările din Standardele Internaţionale de Contabilitate care se referă la aspecte similare şi conexe; b)definiţiile, criteriile de recunoaştere şi evaluare pentru active, obligaţii, venituri şi cheltuieli prevăzute în Cadrul general I.A.S.C.; c)pronunţările altor organisme de stabilire a aplicării Standardelor şi practicile acceptate în sector numai în măsura în care acestea sunt consecvente (cu restricţiile precedente: a şi b). Odată stabilită configuraţia politicii contabile, modificarea acesteia este permisă doar dacă unele din criteriile sale de fundamentare sunt modificate de lege sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile persoanei juridice.
Schimbarea politicilor contabile se poate face:
Retrospectiv – deci şi asupra evenimentelor anterioare, pentru bunurile şi evenimentele existente şi în derulare;
Prospectiv – numai pentru viitor.
Tratamentele contabile necesare la modificarea politicilor contabile:
Soluţia de bază: imputarea efectelor schimbării asupra capitalurilor („Rezultatului reportat”);
Soluţia alternativă permisă: ajustarea situaţiilor economice curente.
Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice. Nu sunt considerate modificări ale politicilor contabile: a) adoptarea unei politici contabile pentru evenimente sau tranzacţii care diferă ca fond de evenimentele sau tranzacţiile produse anterior; b) adoptarea unei politici contabile pentru evenimente sau tranzacţii ce nu au avut loc anterior sau care au fost nesemnificative. Modificarea politicilor contabile aduce după sine şi actualizarea „manualului de proceduri” care trebuie să conţină acea concepţie contabilă care este în funcţiune şi pe „şenalul” căreia se realizează contabilitatea curentă.
Funcţionarea contabilităţii
Obiectul contabilităţii, aşa cum s-a văzut mai înainte, este poate cel mai clar exprimat prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 (republicată în 2004) care, la art. 2, precizează: (1) „Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor fizice şi juridice trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.”
(2) „Contabilitatea instituţiilor publice asigură informaţii ordonatorilor de credite cu privire la execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum şi pentru întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a contului anual de execuţie a bugetului de asigurări sociale de stat, a fondurilor speciale, precum şi a conturilor anuale de execuţie ale bugetelor locale.”
Organizarea contabilă şi asigurarea funcţionării ei corespunzător pretenţiilor europene este totuşi atributul fiecărei persoane juridice deţinătoare şi administrator de patrimoniu, iniţiatoare şi decizionară de acte comerciale, economice şi băneşti pentru că, spune Legea (Legea nr. 82 / 1991, republicată 2004, art. 11) contabilitatea nu trebuie confundată sau redusă la întocmirea şi clasarea de documente sau alte înscrisuri, ci conturarea şi respectarea unor concepţii şi politici care să asigure conducerea financiară a întreprinderilor şi instituţiilor, într-o manieră care să corespundă exigenţelor actuale: integrarea europeană, libera circulaţie a bunurilor şi a banilor, transparenţă în utilizarea resurselor şi a fondurilor comunitare, întărirea capacităţii de rezilienţă financiară într-o economie concurenţială şi plină de obstacole. Notă: Acest capitol îl vom trata, în continuare, pe exemplul instituţiilor publice, dat fiind că este mai accesibilă – dar trebuie avut în vedere că există standarde, şi implicit particularităţi, pentru firme-corporaţii, pentru bănci, asigurări, instituţii financiare.
Reguli generale
Contabilitatea instituţiilor publice asigură informaţii ordonatorilor de credite cu privire la execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum şi pentru întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, a fondurilor speciale, precum şi a conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale. În sensul prevederilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002, instituţii publice reprezintă denumirea generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, ale autorităţii publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordine a acestora, indiferent de modul lor de finanţare.
Potrivit prevederilor art. 2, al. 11 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, introdus prin O. G. nr. 70/13 august 2004, „Contabilitatea publică cuprinde”: a) contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care trebuie să reflecte încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar; b) contabilitatea trezoreriei statului; c) contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să reflecte evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi excedentul sau deficitul patrimonial; d) contabilitatea destinată analizării costului diverselor programe aprobate, ca ţinte ferme ale ansamblului bugetar naţional.
Remarcă: Această ordonanţă nu modifică prevederea art. 74 din Legea Finanţelor publice nr. 500/2002, care formulează pct. (a), în felul următor: „a) contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare care trebuie să reflecte generarea şi încasarea veniturilor, apariţia plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar”.
Prin această schimbare de nuanţă a O. G. Nr. 70/13.08.2004, „contabilitatea de angajament” ca principiu fundamental de organizare şi de politică contabilă se anulează, cu tot cortegiul său de consecinţe, revenind la ceea ce ştiu ai noştri mai bine: „venituri încasate” şi „cheltuieli plătite”. V-aţi gândit oare ce ar însemna dacă operatorii economici ar calcula impozitele şi taxele în funcţie de veniturile încasate şi nu de cele angajate?
Notă: Pentru clarificare iată ce spune art. 25 – 26 din IAS 1: „Întreprinderile/instituţia trebuie să îşi întocmească situaţiile financiare folosind contabilitatea de angajament”; „În baza contabilităţii de angajamente, tranzacţiile şi evenimentele sunt recunoscute atunci când apar şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul acestora sunt încasate sau plătite.”
Instituţiile publice au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă cu ajutorul conturilor prevăzute în planul contabil general, aprobat prin ordin al ministrului finanţelor publice şi care este armonizat cu standardele internaţionale de contabilitate, cu sistemul european de conturi şi cu Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii europene. Prin intermediul acestor conturi instituţiile publice trebuie sa înregistreze operaţiunile economico-financiare în momentul generării drepturilor de creanţă sau de obligaţii (principiul accrual), în conformitate cu cerinţele. Sistemul „accrual” înregistrează fluxurile pe baza drepturilor constatate, respectiv la momentul creării, transformării sau dispariţiei/anulării unei valori economice, a unei creanţe sau unei obligaţii. În felul acesta „contabilitatea financiară” se conduce după cerinţele comune relaţiilor patrimoniale ale oricărei persoane juridice, iar dezvoltare ei se asigură prin „contabilitatea internă de gestiune”.
Acestea sunt regulile, aceasta este ordinea contabilă şi, chiar dacă O. G.nr. 70/14.08.2004 şi practica însăşi, încurcă deocamdată lucrurile, noi sperăm că până la urmă se va intra pe făgaşul normal. Argumentul îl găsim chiar în Ordonanţa amintită care, în articolul final, menţionează că noul art.2 al.1.1. („Contabilitatea publică”) al Legii nr. 82/1991, punctele „c” şi „d” (venituri „constatate” şi cheltuieli „angajate”) vor intra totuşi în vigoare de la 01.01.2007. S-a tot vorbit de intrarea in Europa „în marş”, „în genunchi”, „pe burtă”, dar nu şi de cea „târâş-grăbiş”. Pentru contabilitate se pare că aşa stau lucrurile, dar noi sperăm şi ne încăpăţânăm spre a o învăţa aşa cum este ea cea mai frumoasă.
Când vorbim generic de instituţie publică în calitatea ei de persoană juridică organizatoare a contabilităţii şi titulară la Finanţele publice drept depunătoare de bilanţ (situaţie financiară), trebuie să avem în vedere toate formele lor de manifestare. Aşa bunăoară trebuie să distingem: (a) autorităţi: preşedinţie, parlament, guvern, ministere; (b) organizaţii care prestează serviciul public, adică serviciul înfăptuit de o unitate statală şi care, ca formă organizatorică, pot fi: organe ale administraţiei publice; instituţii publice; regii autonome, SNCF, etc. (c) servicii de utilitate publică adică organizaţii nestatale; La rândul lor, entităţile componente ale serviciului public, poartă o gamă foarte numeroasă de denumiri, încât ai impresia că sub această căciulă intră totul: secretariate (ex.: pentru culte); agenţii guvernamentale; institute; administraţii (ex.: administraţie financiară); secţie (ex. de poliţie); oficii (de şomaj); şcoli, spitale, grădiniţe, cămine; regii, societăţi, etc. în subordinea administraţiei publice. În această diversitate, unele sunt normale ca mărime, altele mici şi chiar unicate, astfel că obiectul contabilităţii întâlneşte şi el cele mai diverse forme de cuprindere şi manifestare.
Organizarea contabilităţii
Orice entitate persoană juridică, nu poate funcţiona decât împreună cu propria contabilitate, ca o cerinţă obiectivă a gestiunii financiare, ordinea şi disciplina fiind cerinţe ale legii, dar şi ale propriului statut. Cu atât mai fermă este constatarea în cazul acelor instituţii care gestionează banul public, care se leagă direct de la bugetul de naţional aprobat la rândul lui, de Parlamentul ţării. Tocmai de aceea, Legea contabilităţii nr. 82/1991 (actualizată prin O. G. Nr. 70/13.08.2004), precizează expres încă de la art. 1, al. 2: „Instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi, după caz, contabilitatea de gestiune (în partidă dublă – art. 4)”.
Subliniind importanţa lucrurilor, O. G. Nr. 70/13 august 2004 care modifică Legea contabilităţii, a simţit nevoia să se repete punctual, până când toată lumea va înţelege: art. 34, al. (2): „Unităţile administrativ – teritoriale, instituţiile şi serviciile publice de subordonare locală, care au personalitate juridică şi ai căror conducători au calitatea de ordonatori de credite, organizează şi conduc contabilitatea drepturilor constatate şi a veniturilor încasate, precum şi a angajamentelor şi a plăţilor efectuate, potrivit bugetului aprobat”; art. 32, al. (2): „Instituţiile publice cu personalitate juridică, finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, organizează şi conduc contabilitatea drepturilor constatate şi a veniturilor încasate, precum şi a angajamentelor şi a plăţilor efectuate, potrivit bugetului aprobat.”
Remarcă: Oare „drepturi constatate să însemneze „venituri angajate”, iar „angajamente” să semnifice”cheltuieli ataşate”-aşa cum sunt ele definite de IAS şi Ordinul M. F. P. Nr. 1186/2005 pentru contabilitatea de angajament?
În interiorul persoanei juridice, în ansamblul mecanismului său funcţional, organizarea şi asigurarea funcţionării acitivităţii de contabilitate este o chestiune de management, cu multe implicaţii, care angajează fonduri, oameni, tehnică de calcul şi necesită o specializare destul de riguroasă.
Tocmai de aceea Legea contabilităţii nr. 82/1991 (actualizată 2004) prevede la art. 1, al (1) că: „răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.”
Persoanele juridice organizează şi realizează contabilitatea, de regulă, în compartimente distincte, conduse de către directorul economic (financiar), contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare şi răspund, împreună cu personalul din subordine, de organizarea şi conducerea contabilităţii, în condiţiile legii.
În sensul prevederilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002, compartimentul financiar-contabil reprezintă o structură organizatorică în cadrul instituţiei publice, în care este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou, compartiment). Şeful compartimentului financiar-contabil este persoana care ocupă funcţia de conducere a compartimentului financiar-contabil şi care răspunde de activitatea de încasare a veniturilor şi de plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplineşte aceste atribuţii în cadrul unei instituţii publice care nu are în structura sa un compartiment financiar-contabil sau persoana care îndeplineşte aceste atribuţii pe bază de contract, în condiţiile legii.
Numirea directorului economic, a contabilului şef sau a altei persoane împuternicită să îndeplinească această funcţie, din cadrul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi alte autorităţi publice ai căror conducători au calitatea de ordonatori principali de credite, se face cu avizul Ministerului Finanţelor Publice. Directorii economici, contabilii şefi şi alte persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie din cadrul instituţiilor subordonate ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale se numesc cu avizul conducătorului compartimentului financiar-contabil din cadrul ministerului sau organului central respectiv, pe baza propunerii ordonatorului de credite ale instituţiei respective. Conducătorii compartimentelor financiar-contabile din cadrul consiliilor locale, municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, orăşeneşti şi comunale, se numesc cu avizul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti. Conducătorii compartimentelor financiar-contabile din cadrul instituţiilor publice finanţate din bugetele consiliilor locale municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, orăşeneşti şi comunale se numesc cu avizul conducătorului financiar-contabil al consiliului local respectiv. Contabilitatea poate fi organizată şi condusă pe bază de contracte de prestări de servicii şi de alte persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat, care răspund potrivit legii. Instituţiile publice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte sau care nu au personal încadrat cu contract individual de muncă, potrivit legii, pot încheia contracte de prestări de servicii, pentru conducerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare trimestriale şi anuale, cu societăţi comerciale de expertiză contabilă sau cu persoane fizice autorizate, conform legii. Încheierea contractelor se face cu respectarea reglementărilor privind achiziţiile publice de bunuri şi servicii. Plata serviciilor respective se face din fonduri publice cu această destinaţie.
În acest scop, persoanele care răspund de organizarea şi conducerea contabilităţii trebuie să asigure, potrivit legii, condiţiile necesare pentru întocmirea documentelor justificative privind operaţiunile economice, organizarea şi conducerea corectă şi la zi a contabilităţii, organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, precum şi valorificarea rezultatelor acesteia, respectarea regulilor de întocmire a situaţiilor financiare, depunerea la termen a acestora la organele în drept, păstrarea documentelor justificative, a registrelor şi situaţiilor financiare, organizarea contabilităţii de gestiune adaptate la specificul persoanei juridice.
Sistemul conturilor
Standardele internaţionale de contabilitate cercetează şi argumentează ştiinţific evenimentele şi soluţiile corespunzătoare, evident într-un câmp de rezoluţii alternative, aşa că atunci când trecem la utilizarea practică a conturilor trebuie să avem în vedere că orice cont se circumscrie într-un anume perimetru, într-un „cadru general” denumit şi „Plan contabil general”, construit şi el după o serie de reguli specifice care ţin seama de funcţionalitatea conturilor, de conţinutul lor economic, de acoperirea necesităţilor de informare, de calcul şi control economic etc. (Atenţie, nu uitaţi să învăţaţi, în prealabil, ce este contul)!
În cadrul standardelor de contabilitate, planul contabil general reprezintă „platforma” de lansare a întregului mecanism de reprezentare şi calcul al situaţiei patrimoniale şi al rezultatelor obţinute. Fiecare cont dimensionat în cadrul planului se delimitează ca o pistă pe care aleargă datele în vederea constituirii indicatorilor economici şi financiari necesari în gestiune şi comunicare, în măsurarea poziţiei financiare şi a performanţelor. În structura sa cea mai generală conturile sunt sistematizate, înainte de toate, pe clase omogene cu o adresă clar delimitată. Dacă analizăm această structură aşa cum este ea reglementată în ţara noastră, în consens cu normele internaţionale de contabilitate, constatăm următorul tablou al conturilor (valabil pentru orice tip de persoană juridică, eventualele paricularităţi regăsindu-se în interiorul claselor:
– clasa 1: Conturi de capitaluri (inclusiv rezultate) – clasa 2: Conturi de active imobilizate – clasa 3: Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie – clasa 4: Conturi de terţi (decontări), – clasa 5: Conturi de trezorerie
– clasa 6: Conturi de cheltuieli – clasa 7: Conturi de venituri
– clasa 8: Conturi speciale – clasa 9: Conturi interne de gestiune
În ansamblul acestei structuri, semnificaţia codificării (simbolizării) grupelor şi a conturilor este şi ea evidentă. Câteva repere sunt interesante de reţinut:
– terminaţiile grupelor de la 0 la 8 permit clasificarea operaţiilor conform unor criterii generale: în activul bilanţier – în funcţie de destinaţia sau natura economică a bunurilor; în contul de „profit şi pierdere” – în funcţie de natura cheltuielilor şi a veniturilor pe seama cărora se formează rezultatul exerciţiului; – pentru grupele de conturi afectate activului bilanţier terminaţiile 9 (inclusiv grupa 28) indică provizioanele pentru deprecierea activelor corespunzătoare claselor 2 – 5; – o serie de grupe de conturi sunt perfect simbolizate prin corelaţiile absolute dintre ele: gr. 66 – „cheltuieli financiare” şi gr. 76 „venituri financiare”, sau gr. 67 – „cheltuieli excepţionale” şi gr. 77 „venituri excepţionale” etc.; – în cazul conturilor şi subconturilor de bilanţ sau de cheltuieli şi venituri, terminaţiile „9” permit să se identifice operaţiile de sens contrar celor care în mod normal sunt acoperite prin contul de nivel imediat superior sau prin contul de acelaşi nivel, cu terminaţia de la 0 la 8.
Pentru sistematizarea conturilor şi ierarhizarea claselor (grupelor s-a folosit „criteriul bilanţier” conform căruia conturile sunt clasificate şi ordonate în raport de structurile de activ şi pasiv, venituri şi cheltuieli, delimitate şi „aliniate” în bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, anexele la bilanţ. Procedând astfel, se realizează o legătură directă între contabilitatea curentă financiară şi situaţiile de sinteză financiar-contabile; între sistemul de conturi şi bilanţul contabil, necesară conducerii operative când informaţia „caldă” se culege din conturi fără a mai aştepta sinteza prin bilanţ. „Tabloul conturilor” este oricum mai complex şi mai vechi decât „tabloul elementelor” să zicem. Aşa cum în tabloul lui Mendeleev dacă ai anumite supoziţii găseşti locul în care se află elementul chimic nou descoperit sau prezumat, tot astfel în „tabloul lui Luca Paciolo” găseşti contul de care ai nevoie sau, dacă economia reală o cere, îl poţi imagina. Şi poate în acest domeniu cel mai bun exemplu ni-l oferă instituţiile publice, unde, nu de puţine ori, trebuiesc căutate „nişte” de plantare a unor conturi specifice pentru diverse evenimente temporare precum finanţările comunitare, fondurile cu destinaţie specială, separarea imobilizărilor supuse amortizării de cele neamortizabile şi încă altele.
Concluzii
Reflectarea fidelă a realităţii economico-financiare şi a consecinţelor sale sociale, umane, instituţionale sunt atributele definitorii ale contabilităţii, pentru perfecţionarea căreia se bat, se luptă şi muncesc astăzi cei mai redutabili specialişti în “ştiinţa conturilor”. Preocupaţi de standarde, de convergenţă, de reflectarea contabilă a realităţii, profesioniştii contabili se preocupă în fapt de economie, de instituţii, de oameni. Este poate, cea mai frumoasă parte a profesiei contabile. Este unul din motivele pentru care Uniunea Europeană a luat în considerare oportunitatea recunoaşterii profesiei contabile la nivel european. În faţa provocărilor europene, contabilitatea românească nu putea să rămână pasivă şi fără reflexe. Ea s-a adaptat proceselor de normalizare, armonizare şi convergenţă, atât prin intermediul unor instituţii naţionale, cât şi prin acţiunea organismelor ce reprezintă profesia contabilă. Procesul de armonizare a contabilităţii româneşti cu cerinţele Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS/IFRS) şi cu Directivele contabile europene, care armonizează regulile şi principiile de referinţă cu privire la elaborarea situaţiilor financiare anuale ale instituţiilor publice, reprezintă una dintre cele mai curajoase provocări pentru mediul administrativ. Există o terminologie-cheie care a învăluit lumea europeană dezvoltă şi toate marile puteri economice ale lumii, dar pe care noi abia le descifrăm, cum ar fi: Principiile Contabile General Acceptate în Statele Unite – US GAAP –. Standardele Internaţionale de Raportare Financiară – IFRS. Standarde de Contabilitate pentru Sectorul Public – IPSAS.
Standardele Internaţionale de Contabilitate vin cu un bagaj cultural greu, ele se fundamentează pe raţionamentul profesional, realizat prin apelul la principii, şi care poate conduce la mai multe soluşii pentru o anumită problemă dată, departe de o rigoare absolută de tipul 1 + 1 = 2! Mecanismele economice româneşti prezintă din acest punct de vedere o mare rigiditate în implementarea conceptelor şi principiilor contabile. Efectele şi finalităţile cercetării: Standardele trebuie să conducă la binele public european, cum spun numeroasele organisme de specialitate ale U.E., dar rămâne de văzut câţi beneficiază de acest “bine”. Poate argumentul cel mai convingător pentru acceptarea armonizării prin raportare la IAS-uri, cel puţin în spaţiul european, ar putea fi acela de respingere prin această modalitate a unei eventuale dominaţii americane. (Eşti cam curajoasă!) Pentru noi, cea mai acută problemă ar fi aplicarea standardelor internaţionale şi reglementărilor europene aşa cum sunt ele, evident însă cu adaptările minim necesare generate de prevederile şi progresele legislative. Aplicaţiile concrete din marile firme, îndeosebi bănci şi societăţi de asigurare, şi succesele dobândite dovedesc că acest lucru este posibil şi benefic. Ar urma apoi aplicaţii similare în instituiţiile publice unde procesul este “anevoios şi lent”-cel puţin cum a fost catalogat de Colegiul consultativ al contabilităţii. Într-o etapă următoare va trebui să ne elaborăm propriile standarde şi normative, corerspunzătoare nevoilor, dar şi specificităţii economiei româneşti. Elaborarea de standarde naţionale pornind de la principiile înscrise în IFRS pare a fi calea cea mai interesantă, dar nu este de loc uşor. Aplicarea acestei soluţii presupune, însă o foarte bună cunoaştere a IFRS şi o activitate legislativă prealabilă de pregătire a cadrului necesar deschiderii câmpului de aplicare şi de manifestare nestingherită a acestor principii. Standardele naţionale astfel elaborate trebuie să asigure convergenţa totală cu IFRS. Această cale de acces la IFRS asigură o mai bună concordanţă între principii şi reguli, poate satisface mai bine raporturile care trebuie să existe între contabilitate şi fiscalitate şi poate cuprinde unele reguli referitoare la contabilitatea din timpul exerciţiului de raportare financiară.
Guvernul federal al Canadei a anuntat ca va oferi subsidiarelor locale a producatorilor auto americani imprumuturi de urgenta a caror valoare ajunge pana la 3,29 miliarde de dolari (4 miliarde de dolari canadieni).
Ekonomy's Blog 